nu am feisbuc

  Nu am feisbuc.
  Nu am feisbuc, dar totuși exist. E adevarat, exist la un nivel primitiv, ca un mormoloc fără picioare (in cazul meu fără ochi), într-o baltă mâloasă  care nu te lasă să vezi mai departe de câțiva milimetri. Dar totuși exist. Îmi este foarte greu să exist, dar totuși ma încăpățânez să o fac. Existența fără feisbuc este ternă. Sunt ultimul călugăr într-o mănăstire ruinată, în jurul căreia s-au construit autostrăzi, malluri si vile. Acoperișul de țiglă veche lasă ploaia să treacă, ușile din lemn masiv au putrezit și s-au lăsat,  tencuiala a căzut relevând cărămizi vechi, modelate cu mana și coapte la un foc zdravăn de lemne, pe vremea când păduri întunecoase înconjurau locul ce va sa găzduiască mănăstirea mea. Astăzi sunt singurul locuitor al ei. Feisbuc e înafară,  tot mai insistent sa câștige centimetri de pământ, să se apropie lent de ziduri și să le transforme în material refolosibil pentru cine o vrea.
  Sunt singur aici. Dimineața, nu văd poze cu oameni pe care nu i-am cunoscut niciodată, nu știu cine  este prieten cu cine, sau ce ii place lui cutare... Viata mea este searbădă, lipsita de acest deliciu al secolului.

despre alcătuirea și funcționarea universului dislogic

atenție, acest text este o insulta la adresa logicii, a religiei, a științei și a bunului-simț.

despre alcătuirea și funcționarea universului dislogic

     Majoritatea lumii științifice neaga existenta universului dislogic, considerându-l o noțiune abstracta, menita sa ajute oarecum teoriile logicii. Pentru putini însă, universul dislogic este la fel de existent și de solid ca și cel logic, deși o piatra aruncata în lumea dislogica nu poate sparge capul niciunui cercetător ortodox.

   Probabil că alcătuirea universului dislogic poate părea destul de bizară și asa și este dacă o comparăm cu lumea logică pe care o cunoaștem cu toții. Suntem atât de mulați de realitate, ca și o scoica de stânca sa, incapabilă să se miște nici măcar un milimetru în imensitatea oceanului, încât un alt concept ne pare născocirea unei minți bolnave (dacă nu cumva așa și este). Dacă am putea povesti unei scoici că în același ocean  există pești multicolori care zboară vremelnic prin aerul de deasupra apei, nici în ruptul capului ei de moluscă nu ar putea sa accepte că acesta este în fapt adevărul. Dacă scoica ar avea măcar ochi, poate ar crede măcar putin din istoria povestită, sau măcar s-ar întreba "dar dacă e adevarat?"
   Cert este că universului dislogic și lumea noastră nu au nimic în comun, deși unora li se va părea confuzantă asemănarea pe care ei cred ca o deslușesc printre rânduri, chiar și atunci când este explicită. Confuzia este în anume măsură acceptabila, atâta vreme cât universul dislogic și cel logic ocupa același spațiu, asa cum cineva, privind în lumina doua diapozitive vechi, suprapuse, ar percepe ambele imagini în același timp, dar ar fi totuși capabil sa înțeleagă parțial pe fiecare din ele.

    Am să încerc să fiu cât mai clar și să nu intru în amanunte inutile; cineva ar putea afla mai multe dacă ar dori, din alte surse mai credibile, ascultând vântul de exemplu.

cei-cere-conduc-lumea, conspirație și conspiraționiști

Atenție, conținut jignitor. Dacă ești o persoana sensibila, acum este momentul sa te muti pe un alt site, cu rețete de prăjituri de exemplu.
Aceasta pagina nu este despre universul dislogic, ci dimpotriva!

cei-cere-conduc-lumea, conspirație și conspiraționiști

"Corectitudinea politică este o doctrină cultivată de o minoritate delirantă, ilogică, promovată de mass-media oficială, care sustine ca este posibil să apuci o bucată de căcat de partea curată"

   M-am plictisit de teorii conspiraționiste, m-am saturat sa tot primesc în email dezvăluiri senzaționale despre cabale criminale care vor sa reducă populația lumii la 5 milioane, care întrețin sistemul bancar corupt și iluzia democrației, de federal reserve (instituție privata deși tipărește dolarii atotputernici), de nato, bilderberg si concern-uri care ne otrăvesc lent cu mâncare modificata genetic, iod în sare și fluor în pasta de dinți.

  Dacă mai primesc încă un e-mail cu dezvăluirile senzaționale ale unui fost mason de grad 33 despre guvernul ocult și agenda lui secreta, promit ca am sa fac o cădere nervoasa și psihica totodată și am sa ies în strada în pielea goala, urlând și alergând haotic.

  Adică, ok, am înțeles deja cu toții, ajunge. Încetați sa repetați aceleași subiecte ponosite. știm deja.

   Adică, veniți cu ceva important. Cu ceva cu adevarat senzațional.

  Veniți cu ceva știri proaspete. Voi, conspiraționiștii. Voi, care le știți pe toate. Voi, care aveți emailurile pline cu dovezi, pe care le schimbați intre voi și intre voi și noi, cei care nu vrem sa înțelegem ca lumea e condusa de cabala criminala.

interviu cu Jay Weidner

  Interviul cu Jay Weidner prelucrat în română de pe http://www.jayweidner.com/Archons.html, urmat de câteva comentarii care explica de ce lumea actuală este de căcat 

   Atenție, textul poate fi jignitor pentru persoanele sensibile. Dacă ești o persoană sensibilă, e timpul să citești pe  un alt site

Răsăritul Archonilor

Un interviu cu Jay Weidner 

   Pentru a înțelege ce este un arhon, să începem cu un aspect important. Regina Marii Britanii deține o șesime din suprafața de uscat a lumii și rețineți asta pe măsură ce intrăm în subiectul Arhon. Despre Arhoni s-a menționat în texte ramase după arderea bibliotecii din Alexandria ca fiind niște ființe misterioase. Dar puterile care au urmat au pierdut 1300 ani ștergând înregistrările despre Arhoni din istoria noastră.  In 1947, au fost găsite texte în vase de lut la Nag Hammadi în Egipt, texte în care era o istorie despre ce credeau locuitorii din Nag Hammadi despre lume acum 2000 ani. 

dez-învățarea

  Locuitorii acestei lumi sunt condamnați toată viața sa învețe. De când se nasc, în primele luni de viata, înainte să înțeleagă limbajul vorbit, privesc fața mamei lor și evaluează natura situației trăite după mimică, pe care o interpretează instinctiv. Astfel, învață sa evalueze fiecare situație în parte. Apoi, încep sa vorbească și sa comunice eficient cu cei din jur, ceea ce le permite sa achiziționeze noi și noi informații în fiecare zi.  Mai târziu merg la scoală și acolo e o altă poveste. Înainte școala era gestionată de biserici, ceea ce se răsfrângea în mod direct asupra informațiilor introduse în mintea copiilor. Acum, școala,  condusă de guverne, învață micuții nu doar literele și cifrele, ci și noțiuni de etică și comportament, pregătindu-i pentru a fi ascultători și cetățeni exemplari ai sistemului. Sistemul zice: învață mecanismele sistemului ca sa poți să ai succes în sistem. Nu este vorba aici de învățare în sens scolastic (de acumulare de cunoștințe teoretice), ci de a memora modele comportamentale aplicabile în anumite situații. De generații, oamenii aplică șabloane pre- învățate care s-au dovedit eficiente și care ii ajuta sa se înscrie în modele general acceptate. Învățarea este in fapt o programare. Programare mentală, așa cu nelepații actuali pot rescrie circuitele cerebrale vicioase sau pot adăuga noi aplicații unui sistem vechi.

  Unul din aceste programe/model este cravata. Nu pot să îmi imaginez că cineva poartă cravată pentru că e comodă sau drăguță. Toată lumea o poartă pentru a se înscrie în model. Este un fel de distincție, de semn al apartenenței la o anumita clasă (intelectuală, snobă, bine-crescută, elitistă etc). Nu are nici un sens în sine, ba chiar este anostă, incomodă și urâtă, poate simboliza un juvăț (frumos, de mătase) aranjat chiar de către proprietar, care a învățat de mic măiastra procedură a înnodării în jurul gâtului.  Exista medii în care oamenii o poarta obligatoriu. Unii o poartă - caraghios - chiar și când nu este cazul, la grătar de exemplu.  

  Pentru aceștia, dar și pentru alții care poarta altfel de lațuri, ideologice și mentale, universul dislogic le oferă:

dez-învățarea

  Recunosc, ideea nu îmi aparține, dar am adoptat-o cu mare satisfacție, ca o găină care găsește o mărgică strălucitoare și o înghite de îndată, pentru că atât o duce mintea să facă.

 Pentru ființa umană, să învețe ceva este natural, pentru că astfel este construită mintea sa. Dar să dez-învețe, asta este ceva într-adevăr dislogic. Cum poți sa dez-înveți ceva? Atenție, nu să uiți, uitarea este și ea naturală, uităm (dar nu pentru totdeauna) în fiecare zi, ca mecanism de adaptare. Dar să dez-înveți, asta e altceva, presupune să dezinstalezi activ și conștient softuri din sistemul de operare, modele comportamentale adânc săpate și repetate până când neuronii devin tociți ca și talpa papucilor care se uzează în funcție de presiunea pe care o exercită greutatea proprietarului. (însăși învățarea s-a făcut în mod activ, deci procesul invers nu poate fi pasiv)

  Se spune că mersul pe bicicletă nu se uită niciodată. Poate dispărea eventual în cazul unor leziuni cerebrale. Întrebarea este: ar putea omul să producă în mod voluntar ștergerea căilor bătătorite formate în substanța cenușie? 

   Dacă  am putea să dez-învățăm anumite programe oare nu ne-am simți mai ușori?  Dacă am elibera creierul de neuronii tociți doar pe o parte, oare gândul nostru nu ar circula mai liber? Dacă am putea arunca la gunoi traumele pe care le-am acumulat în cursul vieții și pe care le-am învățat pe de rost retrăindu-le obsesiv cu ochii mintii (și pe care psihoterapeuții insista sa le rememoram pentru a scăpa de ele) oare nu am respira mai adânc?  

 Dar dacă am șterge programele care ne-au fost înscrise cu fierul rosu pe suprafața cerebrala, încă de când am fost predați instituțiilor de stat spre îngrijire și educare, dacă am putea distruge structurile inutile omului, oare nu am renaște ca ființe libere și drept-gânditoare?

   Pentru mine, dar și pentru tine, ca și pentru alții, am descoperit procesul de dez-învățare, nu ca pe o pseudo-psihoterapie dedicata ștergerii sentimentelor vinovate, ci ca un proces activ de redobândire a capacităților native de mișcare liberă a ființei în spațiul-timpul universului său. Este un proces prin care accidentatul care a trăit de zeci de ani în scaunul cu rotile și care în fiecare zi a mai pierdut un pic din capacitatea mișcării,  poate redobândi abilitatea de altădată  se poate ridica și poate merge liber, asa cum l-a făcut creația.

    Mai întâi să ne privim în oglindă. Așa cum am spus, suntem rezultatul unei serii de limitări și nu a unei serii de libertăți. uneori, ceea ce considerăm o libertate este în fapt o limitare (așa cum libertatea de a alege în mod "democratic" limitează în fapt accesul la conducere)  Fiecare noțiune învățată ne-a arătat în fapt până unde ne putem întinde,  cât avem dreptul.  Ne târâm în scaunul cu rotile mental de colo colo, în timp ce toți medicii repeta ca suntem infirmi, ca asa ne-am născut și nu se poate face nimic.

 Învățarea asta e cumplită. Învățarea se face în ani. Dez-învățarea, e și mai grea. E ca și cum ai smulge din carne un spin intrat în copilărie, peste care pielea a crescut și a acoperit rana. Doare, de aia unii prefera sa rămână învățați. E mai comod. Degeaba le arăți cu argumente ca nu au dreptate, or să te scuipe, fire-a-i  dracu de ateu satanist, drogat, sectant, pervers etc. 
 Oamenii nu vor să dez-învețe. Ei cred ca ceea ce știu deja, ceea ce au învățat  le dă o stare de siguranță.  Sunt atașați de noțiunea pe care o cunosc; orice altceva poate ascunde pericole pentru care poate ca nu sunt pregătiți. S-au învățat asa, cu situația pe care au moștenit-o. În timp, dezvoltă o stare afectiva fata de toceala neurala, se obișnuiește așa și nici nu concepe altfel. Orice altceva este periculos, străin, pervers. Ca bătrânii care încă mai sting televizorul scoțându-l din priză în loc să utilizeze telecomanda.

  Dez-învățarea nu vine singură. E nevoie de dez-profesori. De oameni antrenați, care înțeleg situația în care se află persoana învățată.  Ei știu cum să scoată spinul astfel încât să doară mai putin. Ei  știu, dar nu o fac, pentru ca nimeni nu plătește dez-profesorii ca să dez-învețe. Dez-profesorii nu sunt ceruți pe piața muncii. Nu e ca psihoterapia sau ca meditațiile la matematică. Nimeni nu îi vrea. Încă nu am auzit pe nimeni sa își ducă copilul la cercul de dez-învățat. 

  Dez-învățarea este periculoasă, poate duce la pierderi personale, la pierderea partenerului, la pierderea locului pe scaunul din biserică, la pierderea jobului sau a modului de viată. Consecințele sunt greu de prevăzut și depind de gradul de dez-învățare. Cu cât dez-înveți mai mult cu atât pierzi mai mult din ceea ce ai fost înainte, când erai învățat. Dez-învățații nu fac doi bani în lumea învățaților. 
  Nu recomand nimănui sa înceapă un proces de dez-învățare fără să fie conștient de eventualele consecințe. 
  Una din consecințe este aceea că dez-învățatul nu mai știe să citească alfabetul semenilor, și astfel nu mai poate percepe iluzia realității,  informația și dez-informația. Devine imun la manipulare, programare și la iluzie, devine stăpân al percepției, nimeni nu îi mai poate induce imagini. Cu un gest ferm, dez-învățatul stinge inutilul -de acum- televizor trăgându-i cablul din priză pentru totdeauna. 

Mary J și Sally D

  am doua gagici: Mary J și Sally D. Le cheamă asa pentru că nu sunt din Romania ci de pe alte continente (respectiv Asia și America de Sud). aseară am făcut orgie tustrei. Dimineața, la trezire, eram singur, deși parfumul lor se mai simțea încă în casa. nu știu de ce, dar mi-a venit un chef nebun să scriu, dar în zadar am căutat creion și hârtie (după asta iți dai seama dacă ești intelectual sau nu, dacă ai creion și hârtie la îndemână), că nu am găsit nici măcar un ziar vechi, asa ca am luat o scobitoare și, înmuind-o în ketchup, am scrijelit pe peretele bucătăriei povestea care urmează.

   Nimeni nu știa de ce, dar satul O are o problemă: în O soarele nu răsare niciodată. Și nici nu apune. Și nici nu strălucește. De fapt, în O, soarele nu face nimic. Nu există. Copiii, atunci când învață să vorbească, nu învață și cuvântul soare, obiect pe care nimeni din O nu este în stare să îl arate pe cer pentru că pur și simplu nu se vede niciodată. Nu se știe de ce, meteorologia, clima, relieful, altitudinea și chiar vegetația generează condiții optime pentru menținerea unei ceți mai groasă decât orice ceață cunoscută. Unii au presupus că adânc în pădure ar exista o cascadă pe un mic râu, care ar genera în cădere mici picături de apă care rămân captive în atmosfera regiunii, din cauza depresiunii ușoare a terenului în care este așezat O. Alții au spus că pădurile deosebit de bătrâne și deosebit de nepătrunse, ar împiedica vântul să bată și să primenească aerul din depresiune. În plus, însăși brazii bătrâni ar genera o umiditate permanentă care, condensată de răcoarea montană, s-ar transforma într-o ceață densă și întunecată.  

  Se pare că pe locuitorii din O nu îi deranjează acest fapt. Pentru ei, soarele este un lux pe care nu îl cunosc, și deci nu le lipsește. Ei nu pun rufele la uscat afară, nu deschid ferestrele să intre soarele și nici nu dețin ochelari de soare. În schimb, au dezvoltat mecanisme de apărare împotriva umidității pe care alții nu le cunosc. Au haine speciale, care nu lasă umiditatea să pătrundă la piele, ochii lor deschiși la culoare disting bine culorile în atmosfera cenușie, au inventat metode de construcție a caselor rezistente la umiditate și multe alte lucruri care îi ajută în viață. Nu se plâng de situația lor și nici nu pretind că soarta a fost nedarnică. Nu își doresc să se mute în alte locuri. Unii dintre ei au fost nevoiți să plece din O (în urma căsătoriei sau a altor evenimente) dar au revenit după un timp, acuzând diverse boli de plămâni și piele, pentru care  medicii nu au găsit explicații. Bineînțeles că după un timp de la revenirea în O problemele de sănătate au dispărut. Locuitorii din o nu înțeleg cum pot alții să trăiască sub dogoarea soarelui și mulțumesc cerului că i-a binecuvântat cu umbră naturală permanentă și cu o umiditate sănătoasă în aer.

   Uneori, școala din O trimite copiii în excursii în localitățile din jur. Pe seară, copiii se întorc, buimăciți de lumina orbitoare pe care au îndurat-o, au ochii iritați și clipesc des, pe piele le apar roșeli bizare. Mamele lor îi bagă repede în casă și îi oblojesc cu ceaiuri din plante, mormăind nemulțumite cum că nu îi mai lasă niciodată. 

   În satul O nu plouă niciodată. Probabil că norii nu se pot acumula deasupra unei regiuni deja saturate în apă. Cu toate că nu plouă, ceața nu contenește să cadă pe pământ, îmbibând totul și toate. Solul mustește de apă până în adâncime. Plantele, lemnul, pietrele chiar, sunt pline de apă ca niște bureți.  Casele sunt făcute din lemn tratat special. Varul obișnuit nu se poate folosi pentru că ține umezeala. În schimb, așa cum au constatat locuitorii din O de acum câteva zeci de generații, există în pădure, într-un loc numit apăverde, o argilă albicioasă, care, uscată pe cuptor, măcinată și apoi cernută, poate servi drept un var (cu tentă cenușie) ce nu absoarbe apa din aer. Așa că toate casele au pereții un pic cenușii, atât pe dinafară cât și înlăuntru.  Cu acoperișurile e un pic mai dificil. locuitorii din O le mânjesc anual cu un fel de reziduu unsuros de la sonde, un fel de noroi care nu lasă apa să pătrundă printre șindrile. 

   Locuitorii din O sunt harnici. Bărbații taie păduri sau muncesc la mine. Femeile au grijă de gospodării, copii și animale. Trebuie să muncești din greu în O.

   M se născuse în O și trăise toată viața în O. era miner din tată în fiu. În curtea sa încă mai zăceau niște vechi unelte de minerit care fuseseră ale lui străbunică-său. În copilărie, M obișnuia să meargă cu bunicul și tatăl său la minele la care aceștia lucrau, mai ales în zilele de sărbătoare când activitatea era oprită. Ai lui îl conduceau prin galeriile întunecate, în expediții pseudo-speologice, explicându-i funcționalitatea unei mine. Astfel de vizite au încuibat în inima lui M o atracție bizară pentru galeriile acelea. Acum, M cunoaște toate minele și toate galeriile pe de rost. știe, cu ochii închiși, în ce loc din ce galerie se află, în orice moment. Atunci când tovarășii săi s-au rătăcit în niște galerii foarte vechi, M, fără hartă, i-a descoperit în întuneric și i-a condus afară. M este un erou al satului O. Primarul i-a mulțumit în public și chiar un domn de la centru i-a trimis o scrisoare foarte frumoasă. M își aduce aminte cum vechile mine aveau structură de rezistență din bușteni de lemn, cum acești bușteni, cu cât erau mai aproape de aerul exterior, erau mai putrezi și mai plini de apă. 

   Astăzi, M merge prin pădure, pe vechea cărare, către o mină abandonată de pe vremea lui bunică-său. M nu a mai călcat în  mina amintită de cel puțin 20 de ani. M nu știe ce de ce merge pe cărare spre mina veche, nu știe de ce azi și nu știe ce va face odată ajuns acolo. E adevărat că, fiind sâmbătă, M a băut un pahar la cârciumă, ca în fiecare sâmbătă. Dar asta nu justifică drumul prin pădurea întunecată, pe vechea cărate umedă și necălcată de mult timp. M nu poate să își explice de ce, dar simte imboldul să meargă. e un instinct, același instinct care îl ajută să știe unde este atunci când tovarășii săi privesc la lumina lămpașelor hărțile galeriilor subterane. este același instinct care îi spune dacă să o ia la dreapta sau la stânga atunci când galeriile îi oferă șansa unei decizii. M simte că acolo, la vechea mină, abandonată, epuizată, uitată, există ceva ce l-ar putea interesa. Nu știe ce, așa că merge, călcând cu grijă pe cărarea acoperită cu frunze putrede. Cărarea nu mai fost călcată de mult timp. Crengi putrede au căzut și au căpătat ciuperci și mușchi. Chiar trunchiuri întregi au căzut, au putrezit și s-au dezintegrat, lăsând în loc o materie fibroasă și mustind de apă. Pădurea a mai crescut, își spune M, e diferită. Mina e la locul ei, multă vegetație este crescută pe locul de la intrare, acolo unde se încărcau pe vremuri carele cu minereu. Printre șinele ruginite au crescut copaci. Vechile trunchiuri folosite pentru întărirea porților minei au dispărut, doar marile balamale atârnă pe o parte. Pe jos, M zărește sub frunze vechea placă din fontă cu numărul minei. M o ridică, o șterge și citește cu glas tare: o sută șaptesprezece. Își aduce aminte  de bunică-său, care a lucrat aici și pentru o clipă i se pare că îl și aude, cum îi explică cu vocea sa tabagică pe unde intră vagonetele, pe unde iese minereul, cum minerii sparg roca pentru a ajunge la filoanele de minereu, cum trebuie să arate un târnăcop bun. M își scoate lanterna din buzunar (o are mereu la el, de când au rămas unii pe întuneric în galerie) și pășește cu hotărâre în mină. Zidurile sunt umede și tăcute, un fel de mușchi sau mucegai a crescut pe piatră, totul arată altfel decât știa M. chiar și pașii sunau diferit, nu se auzea ecoul obișnuit. 
  M socotește în minte trebuie că am mers vreo mie de metri și am coborât o sută. Deodată, M încremenește, pentru că ceea ce vede, ceea ce simte și ceea ce aude nu face parte din lumea subpământeană a minelor.

   Aici mi s-a terminat checiupul și chiar și scobitorile mi s-au rupt toate.  În plus, mi s-a făcut dor de una din gagici, vă las pe voi să ghiciți de care.

  

  

lumea astrală sau după amiaza unui faun

 Motto:
"Unii se întreabă dacă există viată după moarte. Eu mă întreb dacă există moarte după viată".

  M Dislogic

Categoric, cu visele ceva nu e cum ar trebui. Nu ți s-a întâmplat niciodată sa ai un coșmar atât de groaznic încât să te trezești cu inima bătând paroxistic, cu sentimentul clar ca ceva rău s-a întâmplat?  Nu ai telefonat niciodată cuiva după un vis urat, doar ca sa verifici dacă totul este în ordine? Nu ai vorbit niciodată prin somn, zvârcolindu-te în transpirații reci, pentru ca la trezire sa nu ai habar de nimic?. În cele din urmă, în nopțile cu lună plină, nu ai rătăcit niciodată  pe holuri, cu ochii spălăciți și fără expresie, fără sa auzi și să vezi nimic și fără să iți amintești nimic dimineața?
  Ce se întâmpla cu noi în lumea viselor? Cum ajungem acolo și de ce? Și  mai ales- cum ne întoarcem? și de ce?
  În universul dislogic  lumea viselor este realitatea pe lângă care trezia este o iluzie palida, ca o fotografie veche și prăfuită într-o rama mâncata de cari

LUMEA ASTRALĂ
sau după amiaza unui faun

poveste după cazuri imaginare, deși ar putea fi foarte bine reale , dacă nu cumva chiar sunt

   Dacă ar fi sa îl credem pe bătrânul obsedat numit Freud, visele se nasc în noi din însăși biologia corpului uman, împletită cu gândurile ce rezonează încă în cutia craniana din timpul zilei și cu obsesiile mai vechi moștenite în decursul vieții. Asa o fi...

   Dar uneori visăm lucruri care ne sunt total străine. În stare de trezie pur și simplu nu am fi în stare sa desenam asemenea scene aidoma celor care ne bântuie noaptea, oricât am încerca. Scenele care se petrec în timpul acestor filme exced imaginația autorilor de ficțiune și chiar imaginația "autorului.

  Paranteză. Asta îmi aduce aminte de istoria cu crop circles. Niște bețivi pretind că sunt autorii lor, Deși nu sunt în stare să deseneze unul nici măcar pe hârtie, cu creionul, rigla și compasul, darămite cu sfori și scânduri pe un teren de grâu...

  Așa e și cu lumea viselor. în stare de trezie nu suntem în stare sa țesem asemenea povesti.)  în lumea dislogică poți închide o paranteza pe care nu ai deschis-o înainte. hi hi hi
  
  Deci:
  Visele obișnuite  - de acord- pot fi niște manifestări ale creierului uman în care persoana joaca efectiv un rol pe care nu îl controlează, într-un film pe care nu il regizează,  fără ca persoana sa conștientizeze că nu se petrece în realitatea fizica. Abia când se trezește realizează ca a fost un vis, în situația în care își mai aduce aminte ceva.


   ...pe malul unui mic lac verde, transparent, pe fundul căruia se pot vedea pietre rotunjite, sta o femeie, întinsă pe iarba nefiresc de verde și privește apa, nemișcată. Pe același mal al lacului, din loc în loc apar stânci de mărimea unui stat de om, care evident sunt îngropate pe jumătate sub pământ. au forma alungita, ca unele menhire și sunt alcătuite dintr-o substanță cristalină, căreia în "realitate" ii corespunde smaraldul sau alta piatra asemănătoare.




Apa este neclintită, ca o oglindă. Femeia este învesmântată într-o pânză alba, lungă, ca și statuile zeităților grecești, care ii acoperă picioarele. sta sprijinita intr-o mana si priveste apa fara sa spuna nimic celui care tocmai s-a trezit in acest decor. intrusul se apropie in fata ei, cu spatele la lac si o priveste in ochi, ceea ce nu o deranjeaza deloc. ea, la randul ei, il priveste pe strainul uman, apoi intinde o mana si cu arătătorul il atinge pe frunte. omul are o senzatie indescriptibila, intelege ca nuare in fata o fiinta umana,  dar nu poate sa se miste, sa spuna ceva sau sa gandeasca. femeia il roaga -fara sa deschida gura, dar mesajul este foarte clar- sa ramana cu ea. omul se sperie si se terzeste in patul sau si pentru cateva secunde simte toata mizeria lumii in care traieste, simte materia așternuturilor  mirosul camerei sale, lumina palida care intra pe fereastra, are o senzatie neplacuta. Inchide ochii sperand ca scena pe care tocmai a vizionat-o a ramas intiparita undeva in neuronii memoriei, dar nimic, e treaz in existenta iluziva si atat de aspra...

dar uneori apar alte fenomene, care pot fi numite vise doar pentru ca se manifesta în timpul somnului.
  unul dintre acestea este Visul Lucid (VL). VL se diferentiaza fata de visul normal prin aceea ca persoana este constienta ca se afla in vise. Unii pretind ca planul in care se produce VL este planul astral, un fel de Wonderland in care totul este posibil. Persoana actioneaza constient, in functie de propriile intentii. VL mai este uneori numit si Proiectie Astrala (PA). Este vorba doar de o clasificare teoretica si nu ar trebui irosita cerneala virtuala pentru a discuta daca asa este sau altfel. Tot teoretic, in PA constiinta persoanei se transfera in asa-numitul corp astral, care are acces inasa-numitul univers astral.

  Pentru unele persoane (posibil sa aiba in buletinul medical diverse diagnostice psihiatrice), lumea astrala este mai credibila  decât realitatea. Acolo sunt fiinte care apar in mod repetat, cu care persoana tese anumite relatii, care cer sau  oferă ceva sau care pur si simplu exista fara un scop.
  Dacă  ești în asemenea  situație, desigur ca nu poți sa povestești ceea ce trăiești, pentru ca risti sa pierzi relațiile sociale pe care le ai, jobul, consoarta, încrederea. Visatorii nu sunt priviti cu ochi buni.
  Dintre cele mai indezirabile  ființe din lumea astrala, succubusii si incubusii  ocupa locul intai, nu pentru ca sunt periculoase (desi sunt) ci pentru frecventa cu care apar. insistenta lor de a ocupa spatiul astral al vietii omului este înfricoșătoare  unele persoane traiesc un adevarat calvar ca urmare a contactului cu astfel de entitati. Violul astral este habitual, putin importa genul victimei. Unele persoane sunt puternice si au capacitatea de a respinge astfel de manifestari. fiintele astrale - la randul lor, cauta stratageme de a-si atinge scopul, disimulandu-se in forme familiare sau mai putin  respingătoare, diminuandu-si dimensiunea ca sa para inofensive sau pur si simplu incercand o apropiere graduala de victima, pana cand se "agata" de aceasta ca o lipitoare (asta si sunt, lipitori).



  Aici, cei care dorm cu cartea  lui Freud pe noptiera, freamata de nerabdare sa strige-pai da, este o manifestare interna  a creierului, inundat de hormoni si de frustrari sexuale. Asa o fi, dar in unele cazuri, persoane multumite de viata lor sexuala, sunt totusi abuzate eteric. Este ilogic, chiar si pentru teoriile feudiene. Dar a fi ilogic este o exceptie care confirma regula acestui univers.
 
  Nu toate intalnirile astrale sunt neplacute. In unele cazuri experienta oferita de astfel de ființe excede pe cea din realitate. fiintele eterice sunt foarte mestere in a obtine ce vor, mai ales de la cei care se apara. Pot aparea extrem de atragatoare si pot chiar crea in jurul lor o ambianta potrivita, manipuland materia astrala in forme uluitoare. Poate ca in cele din urma, amorul astral nu e ceva condamnabil si nici indezirabil.

  Pe langa succubusi si incubusi, spatiul astral este populat cu tot felul de fiinte umane (alti vizitatori) si ne-umane, umanoide si ne-umanoide. nu este clar care este natura lor. inevitabil, visul se destrama si e putin probabil sa poti gasi ulterior aceleasi fiinte (dar posibil).

  Uneori, in lumea de dincolo se poi intalni fiinte  foarte agreabile.

  Fiind vacanta de vara, liceul era gol. din cand in cand, pe holuri mai vedeai cate un elev ratacit sau vreun lucrator social care se misca ca niste fantome de-a lungul zidurilor. N era acolo din cauza ca ratase punctajul minim necesar pentru a trece în anul următor (si ultimul din perioada de liceu). Avea in mana invitatia la un cerc extrascolar la care , daca participa cu succes, castiga cele câteva puncte necesare. Ajunsese în situatia asta nu din cauza ca era un lenes sau un prost, ci pentru ca muncise tot anul, seara, pentru a putea plati chiria pe care maica-sa nu reusea sa o acopere singura, pe langa celelalte cheltuieli. statea in fata usii incuiate, in care ar fi trebuit sa se desfasoare cercul de "modele functionale". "ce tampiti, modele functionale, auzi... Cine o fi inventat denumirea asta?". simtea nevoia sa se aseze, mai ales ca era foarte cald, soarele intra nemilos pe geamurile culoarului si incalzea ca o sera aerul prafuit. privi pe una din ferestre, inafara si observa ca prin atmosfera incinsa pluteau un fel de fulgi albi. incerca usa alaturata, era descuiata, inauntru-nimeni iar aerul conditionat functiona. "am noroc, am sa astept aici pana apare cineva". in incaperea destul de larga, fara ferestre, erau banci de lemn lungi asezate de-a lungul a doua laturi. se aseza si incepu sa citeasca invitatia. " Ne face placere sa va invitam la lucrarile cercului de Modele Functionale, o activitate captivanta care iti va aduce numeroase satisfactii si care iti va dezvolta abilitatile tehnice! Nu ezita sa ne contactezi! Iti vom dezvalui minunata lume a modelelor, care te va fascina pentru totdeauna". "mda, foarte captivant" isi zise, "de parca as avea de ales...". Usa se deschise si in incapere intra o eleva, probabil din clasa inferioara, pentru ca N nu o cunoștea  era imbracata intr-un costum de dans, destul de nonconformist si in dezacord complet cu perechea de pantofi de balet cu poante pe care o tinea de sireturi, atarnata, in mana stanga.  Fata se opri, surprinsa sa vada pe cineva in sala. 
-Scuze, am intrat aici din întâmplare, nu știam ca e rezervat pentru... incerca N sa se justifice.
- Nu-i nimic, nu e rezervata pentru nimeni, folosim sala pentru a ne pregăti pentru ora de dans. Ma rog, activități extrașcolare dacă înțelegi...
-Ah, da, și eu sunt la ...tacu, jenat de numele cercului la care se înscrisese.
  Fata se așeza lângă el pe banca.
-Ești in penultimul? 
- Da, dar nu prea m-am descurcat ca sa trec mai departe si m-am inscris...Sigur nu deranjez, poate vrei sa te schimbi pentru ora...
- a, nu, sunt deja îmbrăcată  vestiarul e la parter. Aiurea... Doar sa imi pun pantofii. si incepu sa se incalte. arata destul de caraghios cu pantofii aceia si cu costumul de sport. N gandi "nu e prea dezvoltata pentru vârsta ei. colegele ei deja sunt femei in toata regula..." Fata continua "m-am înscris la dans pentru ca speram sa trec mai ușor  dar acum am aflat ca avem o noua profesoara, suplinitoare, venita de la academia de arte. e o scorpie care ne va trata ca pe profesioniste.". privi spre el. "Mi-e frica!". Se ghemui langa el, mai aproape, atingandu-l chiar. N se retrase un pic, surprins, apoi intelese ca erau amandoi in aceeasi situatie. "ciudat, nu am intalnit-o niciodata , dar parca o cunosc de mult timp. Chiar ma simt legat -nu-stiu-cum de ea". Fara sa vrea, N o cuprinse in brate, ca si cum ar fi intalnit pe cineva cunoscut dupa o absenta indelungata, iar ea se facu si mai mica, acceptand apropierea aceea ca pe ceva natural. statura asa un timp, fara sa spuna nimic. N se simtea fericit sa o protejeze, mai ales ca sintea- intr-adevar- frica ei. Ea adauga: "o sa supravietuim, nu-i asa?"
-Desigur, ce vrei sa spui? e doar un cerc extrascolar. Ea nu raspunse si N intelese ca vorbea de altceva, ca ere ceva ce nu intelegea, de ce o cunsostea, de ce o tinea in brate pe banca aceea, in sala necunoscuta a liceului, de ce era aici, ceva era disonant in toata situatia aceea. avea impresia vaga ca nu era in locul potrivit, poate cercul de "modele" este in alta parte, poate ar fi trebuit sa fie in cu totul alta cladire, incepea sa fie neclar...
   Usa se deschise din nou pentru ca in sala sa intre patru fete imbracate la fel (era un fel de uniforma a cercului, evident), cu același gen de pantofi in mana. toate se asezara tacute pe o alta banca, ignorându i pe cei doi. Incepura sa se incalte si sa isi innoade sireturile in forma de panglica. N observa ca niciuna nu era la fel de draguta ca fata pe care o tinea in brate in mod protectiv. 
- Trebuie sa plec, spuse ea și se ridica de pe banca. N simți dureros ca trebuie sa se desparta. ceva nedefinit îl atrăgea sa mai stea, dar nu mai era timp, trebuia și el sa plece. se ridica și ieșiră amândoi pe hol, departe de urechile elevelor. 
-Cred ca au venit și ai mei, zise N, privind în clasa sa pe gemulețul ușii. Da, sunt deja aici...
  Ea îl privi tăcută, se întoarse cu spatele și dispăru în sala din care ieșiseră cu câteva secunde mai înainte. 
 N ramase descumpănit pe hol, privind afara fulgii aceia care pluteau în lumina solara. Nu avea chef sa intre la cerc, privea pe fereastra si se întrebă ce sa intamplase, dezorientat.
  Freastra se intuneca brusc si toti peretii liceului se prabusiralichefiati, pentru a se ridica imediat in forma binecunoscuta de N, a camerei in care dormea. N zabovi un timp reflectand la ceea ce tocmai traise, apoi isi zise "ca am 48 de ani si nu 17, asta inteleg. dar ce nu înțeleg .. pe când eram la liceu nu se organizau cercuri în vacanta, nu exista vestiar, nici gemulet la usa clasei și nici aer condiționat  Iar în fiecare clasa era portretul unui dictator... Si nici măcar nu știu cum o cheamă . Apoi N ofta, știind ca nu o va mai vedea niciodată.

  peisajele sunt cel putin fantasmagorice, desi se pot foarte bine identifica elemente "reale". toti exploratorii astrali sunt de acord ca lumea astrala este plina de culori, forme, texturi, sunete, chiar mai vii decat in lumea fizica. un recif de corali plin de vietati colorate este cat de cat ilustrativ pentru modul in care arata peisajele de dincolo.
unele persoane se simt destul de confortabil sa paseasca in lumea de dincolo. acestea au capatat natural sau prin antrenament, capacitatea de a fi "constiente" in timpul "visului", reusind sa isi controleze reacțiile  sa nu se sperie si sa interactioneze normal. internetul este plin de astfel de relatari, ceea ce denota ca nu este un fenomen izolat sau nebunie. daca socotim si pe cei care se sfiesc sa marturiseasca astfel de abilitati, ei bine, e ceva!
  O forma particulara de călătorie astrala este Over Body Experience (OBE), in care exploratorul in forma energetica, se misca in copia energetica a fizicului (exista mai multe nivele astrale sau lumi, fiecare cu particularitatile sale, dar nu este cazul sa teoretizam prea mult).
  Se spune ca toată lumea călătorește dincolo, dar ca majoritatea  nu își aduce aminte la trezire. unii au doar vise, altii au adevarate epopei. Dupa unele opinii, universul alternativ ar fi chiar in mintea persoanei in cauza si numai acolo.
  unele teorii si experiente spun ca in fiinta umana traieste o alta fiinta, astrala. cele doua nu comunica in mod obisnuit. fiinta astrala, care ocupa spatial corpului material, se desprinde de acesta in timpul somnului si pleaca in lumea sa, careia ii apartine de fapt. Corpul astral este un parazit al corpului fizic. atunci cand pleaca, unii "simt" ca o molusca ce se retrage dintr-o cochilie. corpul fizic, nemaifiind locuit, ramane inert, paralizat. La intoarcerea in corpul fizic, aceeasi unii simt aceeasi fiinta umpland treptat spatial corporal dupa care toate functiile sunt recapatate. constiinta materiala poate urma corpul astral in lumea cealalta, unde, de data asta, parazitand, poate urmari ce se intampla si chiar sa preia controlul asupra corpului astral si sa il puna la lucru (adica sa ceerceteze lumea astrala ca in scafandru in costumul sau).

case study.

M-am trezit intr-o cladire foarte mare, foarte veche. diverse spatii erau decorate diferit, in functie de epoca in care au fost construite. pe alocuri, arata ca Hogwarth. pe alocuri, destul de modern. mergeam undeva, stiam drumul. Era o universitate. se numea "academia de inalte studii magice". pe holuri erau grupe de studdenti, imbracati diferit, care mergeau sau se intorceau de la studii. pe niste scari erau unii imbracati in haine deschise la culoare, cu niste baghete in maini. faceau niste miscari ample, supravegheati de in invatator. am trecut fara sa deranjez. Am ajuns intr-o camera pe care as numi-o secretariat. existau acolo doua birouri. la unul din birouri era asezata o femeie tanara, mulatra (nu am nicio atractie pentru mulatre,dar aceasta imi placea). m-a recunoscut si a zambit larg. imi spune: chiar am pauza, as vrea  sa mergem afara. Mi-am amintit numele ei. Eram apropiati. Am coborat in curte si ne-am asezat pe pamant, rezemati unul de altul, fara sa vorbim. Atunci mi-am zis"evident ca sunt pe lumea cealalta. e o ocazie buna sa o cercetez". Am privit cerul-nu era nici zi, nici noapte. era o culoare albastra profunda, fara stele sau alte astre.  Am privit in jos, era in gen de praf intarit, ca pe fundul unui lac secat. Am trecut palma peste sol, si m-am minunat de cat de marunt era praful. M-am gandit ca lumea cealalta este foarte detaliata, din moment ce pot sa vad firele de praf. Ne-am ridicat sa plecam si am remarcat praful acela lipit pe hainele ei. Ne-am scuturat si am plecat.

 Cica natura a creat plante care faciliteaza intrarea si comunicarea cu "dincolo". Nu stiu.

   Aici ma opresc un pic din perorația inutila. Tocmai am vazut (cam tarziu, ce-i drept), filmul INCEPTION. Regizorul declara ca este inspirat din experiențele proprii. gasesc ca dincolo de efecte si scene de actiune, filmul contine unele concluzii privind lumea visului.
  1) în vis, normal, nu ești conștient ca esti intr-o alta lume, te crezi in realitate. unii oameni antrenati reusesc sa conștientizeze ca sunt in astral (in iluzie). Vezi scena in care Saito isi da seama ca este intr-un vis din cauza imperfecțiunilor decorului.
   2) unii oameni antrenați pot construi spatii virtuale care se constituie în scene pentru activitatea fiintelor astrale sau ale altor vizitatori umani.
     3) unii oameni pot crea, la fel ca si spatiile, ființe astrale. Acestea devin autonome si se manifesta pe cont propriu, chiar in lipsa creatorului lor (scena în care Ariadna o găsește pe Mal la "subsolul" spațiului creat de Cobb, chiar in lipsa acestuia.
    4) filmul sugerează ca ar fi posibila visarea colectiva (in cazul în speță facilitata de o mașină) . Visarea colectiva ar fi dovada ca lumea astrala NU este o chestie personala care se petrece doar in capul unui ciudat ci un spațiu care exista, real, dar nu fizic (cuvintele nu functioneaza pentru a reda situația de fata dar nu am alta posibilitate de exprimare). Unii calatori pretind ca au avut vise comune, in care au explorat acelasi spatiu.
 
  Daca spatiul astral exista intr-un plan oarecare nefizic sau este doar o plasmuire a creierului persoanei adormite - asta nu e clar. Fanii PA pretind ca este un spatiu "existent" in alt plan, pe care nu l-a creat subconstientul propriu, pe care il accesezi ca vizitator din material (deci esti un fel de intrus).
    Scepticii depun eforturi substantiale sa demonstreze ca de fapt totul se petrece in mintea si "subconstientul" visatorului.
   Teoria lui Freud conform careia visul ia nastere dintr-o experienta anterioara a persoanei in lumea materiala poate fi rezonabila, dar, la fel d ebine se poate opina ca lumea astrala este o reflexie a lumii materiale si tot ce se petrece in material, inclusiv gandurile persoanelor, are o consecinta astrala.

 Iindiferent care este numele fenomenului, definiția, conceptul sau originea lui, elementul de baza rămâne neschimbat: o calatorie fantastica, pe lângă care filmele de ficțiune sunt niște poze de bâlci.  Pentru calatorul in lumea astrala nu conteaza teoria sau clasificarea, aventurile traite acolo nu au nevoie de justificare, explicatie stiintifica sau discutii. o crisalida prizoniera a propriului cocon, devenind in fiecare noapte un fluture albastru nu are nevoie de explicații.
  Daca materialitatea pare o poza palida de balci intr- rama veche si mancata de cari, atunci lumea astrala este o iluzie si mai mare, in care predomina aparentele inselatoare si minciunile impersonate in zane bune.

hollow earth

   Lumea în care trăim nu este perfectă. Ne trezim uneori gândindu-ne la niște subiecte absurde, apoi în secunda următoare le alungăm din minte ca pe ceva urat, ca și cum ar fi o muscă supărătoare, care ne da târcoale (ce cuvânt bizar-târcoale). De ceva timp tot îmi vine în minte ideea asta și tot dau din mâini nevrotic, încercând sa o alung, dar degeaba, ea revine în mod enervant, în cele mai nepotrivite momente. Citesc în presă despre un cutremur în China-pac, a și venit. Citesc despre global warming-iar. Apare de nicăieri. Azi m-am hotărât sa o disec un pic, cu argumente logice, furnizate de oameni logici (uneori simt nevoia să mă abuzez).

hollow earth

Dacă guglezi după titlul postului ai sa citești niște povesti cu amiralul Byrd care a făcut un zbor la Polul nord și alte aberații. Lipsa unor dovezi, existența unor dovezi dubioase sau imposibilitatea de a aprofunda informațiile poate sprijini în oarecare măsură teoria conspirației, adică vezi, cei-care-conduc-lumea au deletat dovezile dar tot a rămas povestea originală, perpetuată la infinit de conspiraționiști. Deci-să facem invers decât majoritatea bloghistilor și să înlăturăm povestea, să gândim logic, bazați pe bun simt și argumente.

 (BTW, fac o paranteză. Cei-care-conduc-lumea au un obicei: atunci când vor sa ascundă un adevăr, lansează o poveste romantică pe același subiect, lăsând și "dovezi" false, cum ar fi jurnalul lui Byrd. Am observat asta în mai multe rânduri și mai târziu am să fac o lista. Amiralul Byrd nici nu a zburat la polul nord ci la polul sud și asta într-o altă perioadă.
 Un exemplu al lansării unei povești semi-adevărate și deformate este episodul Rosswel. Pentru că existenta greylor nu mai putea fi ascunsă, s-a lansat povestea din media, fără a exista și dovezi concrete. Ulterior, s-a scăpat filmul autopsiei extraterestrului, regizată astfel încât să poată fi judecată ca farsă și autentică în același timp, derutând astfel mintea căutătorilor de informație. )

  Deci, argumentele hollow earth

        1) forajul de la Kola, 

care a relevat numeroase nereguli față de fizica ortodoxă.

  Forajul Kola din Rusia este cel mai adânc efectuat vreodată. 12.262 metri, ceea ce  a relevat numeroase anomalii fata de ceea ce se aștepta și față de ceea ce se cunoștea despre crusta Pământului în lumina evidentelor științifice acumulate prin alte metode
  - apa a fost descoperită adânc în crustă, mari cantități de hidrogen, fosile, iar temperatura era mult mai mare decât de aștepta. O altă descoperire a fost că faimosul strat relevat de studiile seismice și teoriile existente lipsea.
   Apa găsită era de tip apă de cristalizare, primară sau tânără și nu ar fi trebuit să existe la aceste adâncimi. Forajul de la Kola a demonstrat că numeroase teorii de genul așa-este-că-nu-are-cum-să-fie-altfel sunt greșite. în loc, a apărut teoria neortodoxă că apa este oriunde în Univers unde există activitate electrică (teoria universului electric). De la petele solare, Luna, la quasari și Terra, apa este peste tot.Pe Pământ, apa provine din crustă, probabil de acolo unde există diferență de potențial între diferite materiale.

   -Fosilele au fost găsite la adâncimi de 6 Km. Fosilele, în stare foarte bună, nu erau compresate de straturile superioare și nici nu prezentau semne că s-ar fi depus în straturi într-o perioadă lungă de timp. Teoria avansată a fost că fie ele s-au format in situ, fie au fost acoperite într-un interval foarte scurt de timp, de straturile care s-au format deasupra în mod instantaneu, printr-un proces necunoscut. Au fost identificate 24 de specii. fosilele nu erau identice cu cele cunoscute (calcar, siliciu) ci  erau constituite din depozite conținând azot și carbon. O mulțime de pietre prețioase se găsesc acoperite cu un strat diferit de cel al rocii gazdă. Oare au suferit un proces asemănător fosilelor?

  - Prin 1920, Harold Jeffreys a sugerat că există un strat de bazalt în straturile inferioare ale crustei, și asta rezulta din cercetările seismice. Forajul de la Kola a contrazis această teorie, asta înseamnă că toate teoriile geologice bazate pe existența stratului bazaltic sunt false. rezultă că toate teoriile bazate pe studii seismice sunt, de asemenea, false.

   -Densitatea rocii este de așteptat să crească cu adâncimea, pe măsură ce crește presiunea. forajul Kola a confirmat că presiunea crește cu adâncimea până la 4,5 Km, apoi scade, iar porozitatea crește. De asemenea, viteza undelor seismice nu a crescut, așa cum se așteptau conform teoriilor existente.  Ca urmare, rușii au tras concluzia că obținerea datelor la suprafață prin studii seismice nu poate fi corelată cu densitatea rocilor din adâncime.

    Rezultatele obținute la forajul Kola au arătat că examinarea crustei prin cercetare seismică a fost în mod sistematic greșit interpretată. Majoritatea modelelor privind interiorul pământului se bazează pe cercetare seismică. Dacă rezultatele seismice s-au dovedit greșite doar la adâncimea de câțiva kilometri, ce încredere se poate acorda interpretării structurii pământului la adâncimi de sute sau mii de kilometri?

  
 - Contrar așteptărilor, semne de alterare a rocilor și mineralizare au fost găsite la adâncimi de 7 Km. S-a descoperit un minereu de cupru-nichel la 2 km, adâncime la care se credea că nu se mai găsesc minereuri. În plus, a fost găsit hidrogen, heliu, metan și alte gaze, împreună cu ape mineralizate puternic, circulând prin fracturi, la presiuni de 3000 bari.

    

    -Temperatura crustei se estimează că crește cu adâncimea, atingând 1000°C la 80 Km, 4800°C la limita miez-mantie și 6900°C la centru. Într-adevăr, forajul Kola a relevat o creștere a temperaturii, dar mai accentuată decât se așteptau. La 10 Km s-au înregistrat 180°C în loc de 100°C, cât se presupunea. 

   

  2) Masă, densitate și viteză seismică

  Dacă interiorul pământului ar fi omogen, undele seismice ar traversa materialul cu viteză constantă și în linie dreaptă. În realitate, undele ating seismometrele de la distanțe mari mai repede (accelerația crește cu distanța). S-a tras concluzia că receptoarele îndepărtate primesc unde care au traversat crusta prin straturi mai adânci, iar accelerația crescută relevă densități proporțional crescute cu adâncimea.

   Viteza seismică depinde nu numai de densitatea materiei traversate dar și de elasticitate/rigiditate. În cazul solidelor și lichidelor, NU există o corelație între viteza undei de șoc și densitate. Iată câteva exemple (metale)

Substanța	Densitate (g/cm³)	Viteza undelor de șoc  (km/s)
aluminiu	2.7	6.42
zinc	7.1	4.21
fier	7.9	5.95
cupru	8.9	4.76
nichel	8.9	6.04
aur	19.7	3.24

   Există o corelație între densitate și viteza seismică, dar în cazul gazelorȘ viteza SCADE  cu densitatea din cauza multitudinii coliziunilor între particule.
     În lumina acestor ecuații, viteza undei scade în rocile dense, dacă proprietățile elastice se modifică proporțional cu densitatea. din moment ce undele accelerează cu adâncimea, asta semnifică scăderea densității. dar cercetătorii susțin că densitatea crește cu adâncimea! Ei presupun că elasticitatea se modifică la o rată care compensează creșterea densității.
   Altfel spus, ei susțin că din moment ce densitatea crește cu adâncimea, ne-am aștepta ca undele să încetinească. De ce, atunci, undele accelerează? Din cauză că elasticitatea scade mai repede decât densitatea odată cu adâncimea!
   Astfel, geofizicienii ajustează valorile rigidității pentru a se potrivi prejudecăților lor privind densitatea și comportamentul vitezei seismice! Logica lor este circulară.

    Totodată, au inventat formule care să se potrivească teoriei lor
   Viteza undelor P = radical din [(incompresibilitate+ 4/3rigiditate) /densitate]
   Viteza undelorS= radical din [rigiditate/ densitate]

   Forajul Kola a relevat eterogenitate semnificativă în compoziția rocilor și densitate, viteză seismică și alte proprietăți. Porozitatea și presiunea  crește cu adâncimea iar densitatea scade. Viteza seismică nu manifestă vreun trend semnificativ. 

    Geofizicienii sunt convinși că densitatea crește cu adâncimea pe baza teoriei că, din cauza acumulării greutății rocilor, presiunea crește spre centrul pământului, unde se crede că atinge 3,5 milioane atmosfere (la suprafață, presiunea e de o atmosferă). Ei mai cred că știu cu cât crește densitatea spre centru, datorită faptului că ei cred că știu masa Pământului! 5,98 x10²⁴ kg, la o densitate medie de 5.52 g/cm³. Din moment ce rocile exterioare - singurele care pot fi măsurate direct- au o densitate de doar 2.75 g/cm³, rezultă că rocile de adâncime sunt mult mai dense. la centru, densitatea atinge 13.5 g/cm³.

  Acest model este neconcordant cu legea sedimentării într-o centrifugă. Pământul se rotește de 4,5 miliarde de ani, iar la început se rotea mai rapid. când s-a format, era în stare topită. materiile mai dense ar trebui să migreze spre straturile exterioare.
  de asemenea, elementele grele sunt rare în Univers. cum ar putea să se concentreze elemente rare dar cu densități mari la exteriorul crustei?

    Ideea masei și densității unei planete este pur teoretică. nimeni nu poate să pună o planetă pe cântar. Masele corpurilor cerești sunt cunoscute ca forma lui Newton a legii a treia a lui Kepler. Legea lui Kepler stabilește că raportul cubului distanței unei planete de la Soare și pătratul perioadei de revoluție este mereu același număr (r³/T² = constant). varianta lui Newton propune că r³/T² este egal cu masa inertă a corpului  înmulțit cu constanta gravitațională divizată cu by 4π² (GM = 4π²r³/T²).
Chiar dacă calculele privind masa totală și densitatea medie sunt corecte, modelul existent poate fi foarte greșit din moment ce nimeni nu știe ce tip de materie există spre centru.
   Teoria că greutatea depinde de forța gravitațională. care este proporțională cu masa a două corpuri  se bazează pe  același gen de supoziții.
  Însăși termenul de greutate/masă este o măsură relativă, din moment ce se definește în raport cu o altă masă (obiect-Pământ). în același timp. forța gravitațională nueste proporțională doar cu masa inertă, din moment ce există o serie de dovezi că viteza unghiulară și încărcîtura electrică pot modifica proprietățile gravitaționale ale unui corp.

   3) Cutremure de adâncime

  Majoritatea cutremurelor sunt de suprafață, 20-25 km, și survin atunci când rocile se fracturează sub tensiunea crescută. cutremurele de adâncime pun la grea încercare modelul standard al pământului, din moment ce sub 60 km, rocile ar fi topite  și ar curge în loc să se fractureze. totuși, 30% din cutremure sunt înregistrate la adâncimi de 70 km, unele chiar la 700 km. Majoritatea cutremurelor de adâncime apar în zonele Benioff, presupuse zone de subducție unde litosfera plonjează în manta. Totuși, unele cutremure au zguduit România și  Hindu Kush unde nu sunt zone de subducție, ceea ce a generat alte teorii speculative.

  Se spunea că cutremurele de adâncime nu sunt urmate de atâtea replici ca în cazul celor de suprafață, dar în realitate, replicile există dar sunt greu de decelat.
  Faptul că cele două tipuri de cutremure au aceleași caracteristici sugerează că pot fi generate de aceleași mecanisme. oricum, majoritatea cercetătorilor sunt incapabili să accepte că Pământul poate fi rigid la adâncimi mari. excepție face E.A. Skobelin, care trage concluzia logică că din moment ce cutremurele de adâncime nu pot apărea în materie plastică (rocă topită), trebuie că litosfera solidă se extinde până la 700 km. 

    Accelerația gravitațională este 9.8 m/s² la suprafață iar teoriile spun că ea crește la un maxim de 10.4 m/s² la limita miez-manta (2900 km), înainte de a cădea la 0 la centru. Dar nu toți cercetătorii sunt de acord. E.A. Skobelin opinează că forța gravitațională poate fi înlocuită de o forță inversă la adâncimea de 2700-4980 km, iar valoarea larg acceptată de 3500 kilobari (3500000 bari!!!!!!) la centru este de o magnitudine prea mare.

    

 
   Cutremurele și vulcanii se concentrează de-a lungul liniilor de fractură în crustă. Faptul că activitatea este crescută între plăci este un argument al teoriei plăcilor. în orice caz, exact activitatea tectonică și vulcanii au dus cercetătorii la concluzia că acolo este o linie de fractură! (iarăși logică circulară). Asta nu ajută cu nimic la explicarea cutremurelor care apar în mijlocul plăcilor tectonice.

    Thomas Gold a argumentat că, în perioada formării, Pământul a reținut mari cantități de hidrocarburi în interior.  Diferite gaze sunt uneori eliberate de la adâncimea de 150 km, iar când invadează straturile superioare, le slăbesc creând noi fracturi sau reducând frecarea între straturile tensionate și facilitând astfel producerea de cutremure. emisiile de gaze (metan de ex.) din interior este cunoscut că produce vulcani noroioși, depresiuni circulare pe fundul oceanului sau vulcani de gheață (pingos) în zonele înghețate. Hidrocarburile și hidrogenul sunt, totodată, componente majore ale gazelor emise în timpul erupțiilor vulcanice.

  Martorii relatează emisii de gaze în timpul cutremurelor, dar oamenii de știință tind să ignore aceste subiecte, pentru că nu corespund teoriilor existente. erupții, flăcări, zgomote, mirosuri sulfuroase, ceață, asfixie, fântâni de apă și noroi, gaze în cursuri de apă- toate astea se observă în legătură cu cutremurele. Modelul erupțiilor de gaze poate explica cutremurele de adâncime, unde fracturarea bruscă a plăcilor nu poate fi veridică. Dar și această teorie poate fi greșită și ambele modele pot fi aplicabile la orice adâncime.

    

  

   4) Geomagnetismul

  majoritatea geofizicienilor cred că, odată cu densitatea mare, miezul pământului trebuie să fie metalic, pentru a genera câmp geomagnetic.Conform teoriei dinamului, mișcarea fluidă în miezul exterior a fierului lichid peste un alt câmp magnetic static generează curent electric care produce câmp magnetic, care interacționează cu mișcarea fluidului, generând un câmp secundar. cele două câmpuri sunt mai puternice împreună și se aliniază de-a lungul axei de rotație

      caracteristica majoră a câmpului geomagnetic este fluctuația intensității de lungă și scurtă durată, inversări de polaritate la intervale neregulate, deviația de 11° între axa geomagnetică și axa de rotație, și devierea polilor în jurul polilor geografici .  geofizicienii pretind că teoria dinamului poate explica aceste fenomene, deși lipsește o înțelegere detaliată. Pentru a susține teoria dinamului, modele forțate și adaptate pentru a reproduce realitatea au fost generate  pe computere.

    Pentru a explica diferența între axa geomagnetică și cea de rotație, unii pretind că o combinație de câmp central cu mai multe câmpuri bipolare variabile situate la exteriorul miezului generează câmpul  magnetic general. Alții au afirmat că nu există un mecanism fizic care să genereze dipoli la suprafața miezului. Alte planete au chiar și o mai mare deviație a celor două axe (46.8°- Neptun și 58.6°- Uranus).

  Chiar dacă acceptăm existența unui miez exterior de fier lichid, tot există unele probleme cu teoria dinamului.

   Joseph Cater spune  că geofizicienii sunt oarecum vagi în explicarea modului în care un câmp magnetic se extinde 2000 mile dincolo de curentul electric. Asta necesită un curent foarte puternic pentru a produce un câmp relativ slab la distanță foarte mică de fluxul electric. rezistența electrică a fierului, la temperaturile presupuse, ar fi  descurajantă. Un câmp stabil ar necesita o diferență de potențial constantă. cum este generată această diferență în modelul ipotetic al miezului? Magnitudinea, lărgimea și adâncimea unor asemenea curenți ar trebui să fie incredibile pentru a genera câmpul magnetic chiar și numai o fracțiune din distanța necesară, iar forța electromotoare necesară pentru a-i produce ar trebui să fie ți mai incredibilă. De unde ar putea veni o asemenea forță? până acum, fizicienii nu sunt convingători în explicații din moment ce curenții sunt închiși într-o minge și urmează trasee închise.

      V.N. Larin pune la îndoială dacă există un mecanism care să mențină un curent puternic în interior Pământului de-a lungul întregii sale evoluții și argumentează că însăși existența unei convecții active în miez este îndoielnică. Dacă convecția este de origine termală, atunci sursa căldurii în miez este de neînțeles. O altă posibilitate este radioactivitatea, dar nici un mecanism cunoscut nu segregă elementele radioactive împreună cu fierul și nichelul. Unii cred că sursa căldurii și a convecției poate fi creșterea continuă a miezului. În acest caz, căldura arveni din energia potențială a particulelor grele care se depun în câmpul gravitațional, dar e puținn probabil să dureze câteva miliarde de ani.
     O altă teorie a fost propusă de J.M. Herndon, sugerând generarea câmpului magnetic de către o reacție de fisiune nucleară autosusținută a uraniului și thoriului la centrul miezului, având o densitate de 26 g/cm³. Existența unui astfel de sub-miez este ipotetică.

     Având în vedere credința în generarea câmpului prin convecția curenților de fier lichid în interiorul planetei a fost contrazisă de faptul că Luna și Mercur au câmpuri semnificative (corpuri cu interiorul solid și respectiv aproape solid). Venus se crede că are un miez complet lichid și se aștepta să aibă un câmp puternic, dar nu a fost detectat. Câmpurile lui Jupiter și Saturn ar fi generate de curenți electrici într-un strat de hidrogen lichid, în timp ce Neptun și Uranus ar produce câmpul în mantiile supraîncălzite- dar toate acestea sunt doar păreri.
  În mod clar, modelul dinamului nu explică câmpurile magnetice detectate în jurul asteroizilor

  

  Tot ce este postat aici are in vedere un model copernican, heliocentric al sistemului solar. Exista sanse ca acest model sa fie gresit. despre aceasta intr-o alta postare

despre religie, credință si zei

                           

Atenție, conținut jignitor la adresa credincioșilor de orice religie

despre religie, credință și zei

  Motto:  Nu sunt suficient de credincios ca să mă îndoiesc de existența lui Dumnezeu

     Religiile -subiectul a fost atât de discutat încât nu pot spune nimic nou, mai ales în acest univers dislogic/dislexic și total incoerent. Sau poate ca pot, dar ar fi total inacceptabil dacă ar fi și logic.
  Ajunge cazul lui Giordano Bruno pentru a face orice slujitor al religiei, în general, să plece capul, tăcut, lipsit de argumente și de voce. Câți astfel de Giordano Bruno vor fi pierit pe rugul câtor inchiziții, refuzând sa se convertească și sa accepte mântuirea? Câtă iertare ar trebui să își ceară papii foști, prezenți și viitori pentru astfel de episoade?

                                                 inchizitori torturând și ucigând eretici (necredincioși)

ce este universul dislogic si ce vrea el

In universul dislogic, regula confirma excepția. Regulile, care funcționează atât de bine în lumea cunoscută ca și fizică sau reală, sunt excepție. Știința universului dislogic, bazată pe excepții,  este infinită. Contrar, știința universului logic, bazata pe reguli, este limitata chiar de acestea, asa cum o scoică este limitata de carapacea ei și de modul în care se prinde definitiv de stânca de pe fundul apei, condamnata la imobilitate într-un ocean infinit de mare. Scoicile din universul dislogic înoată în apa oceanului dislogic, fiind limitate doar de absenta apei. Dar apa oceanului, la rândul ei, în universul dislogic nu este limitata de țărmuri și de propria suprafață, ci se infiltrează printre granulele de nisip pana ajunge departe, pe sub uscaturi, la mii de kilometri în mijlocul continentelor dislogice. Similar, apa se ridica deasupra oceanelor ca  și nori. Scoicile din oceane, după ce mor, nu se depun pe fund ci se diluează în apă și ajung astfel- sub forma de particule, pana în fântânile de la țară, iar oamenii care nu au văzut niciodată marea nu știu de ce apa este asa de buna, iți astâmpără setea imediat și îți da sănătate. Scoicile fac parte apoi din însuși corpul lor, cochiliile reduse la elemente primordiale se depun în oasele oamenilor, care apoi mor și sunt îngropați în pământ  unde oasele se descompun și se diluează în apa subpământeană, care izvorăște dând râuri, care se varsă apoi în râuri mai mari, apoi în fluvii și apoi în mari. 

  Asta e valabil doar în universul dislogic.