Mary J și Sally D

  am doua gagici: Mary J și Sally D. Le cheamă asa pentru că nu sunt din Romania ci de pe alte continente (respectiv Asia și America de Sud). aseară am făcut orgie tustrei. Dimineața, la trezire, eram singur, deși parfumul lor se mai simțea încă în casa. nu știu de ce, dar mi-a venit un chef nebun să scriu, dar în zadar am căutat creion și hârtie (după asta iți dai seama dacă ești intelectual sau nu, dacă ai creion și hârtie la îndemână), că nu am găsit nici măcar un ziar vechi, asa ca am luat o scobitoare și, înmuind-o în ketchup, am scrijelit pe peretele bucătăriei povestea care urmează.

   Nimeni nu știa de ce, dar satul O are o problemă: în O soarele nu răsare niciodată. Și nici nu apune. Și nici nu strălucește. De fapt, în O, soarele nu face nimic. Nu există. Copiii, atunci când învață să vorbească, nu învață și cuvântul soare, obiect pe care nimeni din O nu este în stare să îl arate pe cer pentru că pur și simplu nu se vede niciodată. Nu se știe de ce, meteorologia, clima, relieful, altitudinea și chiar vegetația generează condiții optime pentru menținerea unei ceți mai groasă decât orice ceață cunoscută. Unii au presupus că adânc în pădure ar exista o cascadă pe un mic râu, care ar genera în cădere mici picături de apă care rămân captive în atmosfera regiunii, din cauza depresiunii ușoare a terenului în care este așezat O. Alții au spus că pădurile deosebit de bătrâne și deosebit de nepătrunse, ar împiedica vântul să bată și să primenească aerul din depresiune. În plus, însăși brazii bătrâni ar genera o umiditate permanentă care, condensată de răcoarea montană, s-ar transforma într-o ceață densă și întunecată.  

  Se pare că pe locuitorii din O nu îi deranjează acest fapt. Pentru ei, soarele este un lux pe care nu îl cunosc, și deci nu le lipsește. Ei nu pun rufele la uscat afară, nu deschid ferestrele să intre soarele și nici nu dețin ochelari de soare. În schimb, au dezvoltat mecanisme de apărare împotriva umidității pe care alții nu le cunosc. Au haine speciale, care nu lasă umiditatea să pătrundă la piele, ochii lor deschiși la culoare disting bine culorile în atmosfera cenușie, au inventat metode de construcție a caselor rezistente la umiditate și multe alte lucruri care îi ajută în viață. Nu se plâng de situația lor și nici nu pretind că soarta a fost nedarnică. Nu își doresc să se mute în alte locuri. Unii dintre ei au fost nevoiți să plece din O (în urma căsătoriei sau a altor evenimente) dar au revenit după un timp, acuzând diverse boli de plămâni și piele, pentru care  medicii nu au găsit explicații. Bineînțeles că după un timp de la revenirea în O problemele de sănătate au dispărut. Locuitorii din o nu înțeleg cum pot alții să trăiască sub dogoarea soarelui și mulțumesc cerului că i-a binecuvântat cu umbră naturală permanentă și cu o umiditate sănătoasă în aer.

   Uneori, școala din O trimite copiii în excursii în localitățile din jur. Pe seară, copiii se întorc, buimăciți de lumina orbitoare pe care au îndurat-o, au ochii iritați și clipesc des, pe piele le apar roșeli bizare. Mamele lor îi bagă repede în casă și îi oblojesc cu ceaiuri din plante, mormăind nemulțumite cum că nu îi mai lasă niciodată. 

   În satul O nu plouă niciodată. Probabil că norii nu se pot acumula deasupra unei regiuni deja saturate în apă. Cu toate că nu plouă, ceața nu contenește să cadă pe pământ, îmbibând totul și toate. Solul mustește de apă până în adâncime. Plantele, lemnul, pietrele chiar, sunt pline de apă ca niște bureți.  Casele sunt făcute din lemn tratat special. Varul obișnuit nu se poate folosi pentru că ține umezeala. În schimb, așa cum au constatat locuitorii din O de acum câteva zeci de generații, există în pădure, într-un loc numit apăverde, o argilă albicioasă, care, uscată pe cuptor, măcinată și apoi cernută, poate servi drept un var (cu tentă cenușie) ce nu absoarbe apa din aer. Așa că toate casele au pereții un pic cenușii, atât pe dinafară cât și înlăuntru.  Cu acoperișurile e un pic mai dificil. locuitorii din O le mânjesc anual cu un fel de reziduu unsuros de la sonde, un fel de noroi care nu lasă apa să pătrundă printre șindrile. 

   Locuitorii din O sunt harnici. Bărbații taie păduri sau muncesc la mine. Femeile au grijă de gospodării, copii și animale. Trebuie să muncești din greu în O.

   M se născuse în O și trăise toată viața în O. era miner din tată în fiu. În curtea sa încă mai zăceau niște vechi unelte de minerit care fuseseră ale lui străbunică-său. În copilărie, M obișnuia să meargă cu bunicul și tatăl său la minele la care aceștia lucrau, mai ales în zilele de sărbătoare când activitatea era oprită. Ai lui îl conduceau prin galeriile întunecate, în expediții pseudo-speologice, explicându-i funcționalitatea unei mine. Astfel de vizite au încuibat în inima lui M o atracție bizară pentru galeriile acelea. Acum, M cunoaște toate minele și toate galeriile pe de rost. știe, cu ochii închiși, în ce loc din ce galerie se află, în orice moment. Atunci când tovarășii săi s-au rătăcit în niște galerii foarte vechi, M, fără hartă, i-a descoperit în întuneric și i-a condus afară. M este un erou al satului O. Primarul i-a mulțumit în public și chiar un domn de la centru i-a trimis o scrisoare foarte frumoasă. M își aduce aminte cum vechile mine aveau structură de rezistență din bușteni de lemn, cum acești bușteni, cu cât erau mai aproape de aerul exterior, erau mai putrezi și mai plini de apă. 

   Astăzi, M merge prin pădure, pe vechea cărare, către o mină abandonată de pe vremea lui bunică-său. M nu a mai călcat în  mina amintită de cel puțin 20 de ani. M nu știe ce de ce merge pe cărare spre mina veche, nu știe de ce azi și nu știe ce va face odată ajuns acolo. E adevărat că, fiind sâmbătă, M a băut un pahar la cârciumă, ca în fiecare sâmbătă. Dar asta nu justifică drumul prin pădurea întunecată, pe vechea cărate umedă și necălcată de mult timp. M nu poate să își explice de ce, dar simte imboldul să meargă. e un instinct, același instinct care îl ajută să știe unde este atunci când tovarășii săi privesc la lumina lămpașelor hărțile galeriilor subterane. este același instinct care îi spune dacă să o ia la dreapta sau la stânga atunci când galeriile îi oferă șansa unei decizii. M simte că acolo, la vechea mină, abandonată, epuizată, uitată, există ceva ce l-ar putea interesa. Nu știe ce, așa că merge, călcând cu grijă pe cărarea acoperită cu frunze putrede. Cărarea nu mai fost călcată de mult timp. Crengi putrede au căzut și au căpătat ciuperci și mușchi. Chiar trunchiuri întregi au căzut, au putrezit și s-au dezintegrat, lăsând în loc o materie fibroasă și mustind de apă. Pădurea a mai crescut, își spune M, e diferită. Mina e la locul ei, multă vegetație este crescută pe locul de la intrare, acolo unde se încărcau pe vremuri carele cu minereu. Printre șinele ruginite au crescut copaci. Vechile trunchiuri folosite pentru întărirea porților minei au dispărut, doar marile balamale atârnă pe o parte. Pe jos, M zărește sub frunze vechea placă din fontă cu numărul minei. M o ridică, o șterge și citește cu glas tare: o sută șaptesprezece. Își aduce aminte  de bunică-său, care a lucrat aici și pentru o clipă i se pare că îl și aude, cum îi explică cu vocea sa tabagică pe unde intră vagonetele, pe unde iese minereul, cum minerii sparg roca pentru a ajunge la filoanele de minereu, cum trebuie să arate un târnăcop bun. M își scoate lanterna din buzunar (o are mereu la el, de când au rămas unii pe întuneric în galerie) și pășește cu hotărâre în mină. Zidurile sunt umede și tăcute, un fel de mușchi sau mucegai a crescut pe piatră, totul arată altfel decât știa M. chiar și pașii sunau diferit, nu se auzea ecoul obișnuit. 
  M socotește în minte trebuie că am mers vreo mie de metri și am coborât o sută. Deodată, M încremenește, pentru că ceea ce vede, ceea ce simte și ceea ce aude nu face parte din lumea subpământeană a minelor.

   Aici mi s-a terminat checiupul și chiar și scobitorile mi s-au rupt toate.  În plus, mi s-a făcut dor de una din gagici, vă las pe voi să ghiciți de care.