dez-învățarea

  Locuitorii acestei lumi sunt condamnați toată viața sa învețe. De când se nasc, în primele luni de viata, înainte să înțeleagă limbajul vorbit, privesc fața mamei lor și evaluează natura situației trăite după mimică, pe care o interpretează instinctiv. Astfel, învață sa evalueze fiecare situație în parte. Apoi, încep sa vorbească și sa comunice eficient cu cei din jur, ceea ce le permite sa achiziționeze noi și noi informații în fiecare zi.  Mai târziu merg la scoală și acolo e o altă poveste. Înainte școala era gestionată de biserici, ceea ce se răsfrângea în mod direct asupra informațiilor introduse în mintea copiilor. Acum, școala,  condusă de guverne, învață micuții nu doar literele și cifrele, ci și noțiuni de etică și comportament, pregătindu-i pentru a fi ascultători și cetățeni exemplari ai sistemului. Sistemul zice: învață mecanismele sistemului ca sa poți să ai succes în sistem. Nu este vorba aici de învățare în sens scolastic (de acumulare de cunoștințe teoretice), ci de a memora modele comportamentale aplicabile în anumite situații. De generații, oamenii aplică șabloane pre- învățate care s-au dovedit eficiente și care ii ajuta sa se înscrie în modele general acceptate. Învățarea este in fapt o programare. Programare mentală, așa cu nelepații actuali pot rescrie circuitele cerebrale vicioase sau pot adăuga noi aplicații unui sistem vechi.

  Unul din aceste programe/model este cravata. Nu pot să îmi imaginez că cineva poartă cravată pentru că e comodă sau drăguță. Toată lumea o poartă pentru a se înscrie în model. Este un fel de distincție, de semn al apartenenței la o anumita clasă (intelectuală, snobă, bine-crescută, elitistă etc). Nu are nici un sens în sine, ba chiar este anostă, incomodă și urâtă, poate simboliza un juvăț (frumos, de mătase) aranjat chiar de către proprietar, care a învățat de mic măiastra procedură a înnodării în jurul gâtului.  Exista medii în care oamenii o poarta obligatoriu. Unii o poartă - caraghios - chiar și când nu este cazul, la grătar de exemplu.  

  Pentru aceștia, dar și pentru alții care poarta altfel de lațuri, ideologice și mentale, universul dislogic le oferă:

dez-învățarea

  Recunosc, ideea nu îmi aparține, dar am adoptat-o cu mare satisfacție, ca o găină care găsește o mărgică strălucitoare și o înghite de îndată, pentru că atât o duce mintea să facă.

 Pentru ființa umană, să învețe ceva este natural, pentru că astfel este construită mintea sa. Dar să dez-învețe, asta este ceva într-adevăr dislogic. Cum poți sa dez-înveți ceva? Atenție, nu să uiți, uitarea este și ea naturală, uităm (dar nu pentru totdeauna) în fiecare zi, ca mecanism de adaptare. Dar să dez-înveți, asta e altceva, presupune să dezinstalezi activ și conștient softuri din sistemul de operare, modele comportamentale adânc săpate și repetate până când neuronii devin tociți ca și talpa papucilor care se uzează în funcție de presiunea pe care o exercită greutatea proprietarului. (însăși învățarea s-a făcut în mod activ, deci procesul invers nu poate fi pasiv)

  Se spune că mersul pe bicicletă nu se uită niciodată. Poate dispărea eventual în cazul unor leziuni cerebrale. Întrebarea este: ar putea omul să producă în mod voluntar ștergerea căilor bătătorite formate în substanța cenușie? 

   Dacă  am putea să dez-învățăm anumite programe oare nu ne-am simți mai ușori?  Dacă am elibera creierul de neuronii tociți doar pe o parte, oare gândul nostru nu ar circula mai liber? Dacă am putea arunca la gunoi traumele pe care le-am acumulat în cursul vieții și pe care le-am învățat pe de rost retrăindu-le obsesiv cu ochii mintii (și pe care psihoterapeuții insista sa le rememoram pentru a scăpa de ele) oare nu am respira mai adânc?  

 Dar dacă am șterge programele care ne-au fost înscrise cu fierul rosu pe suprafața cerebrala, încă de când am fost predați instituțiilor de stat spre îngrijire și educare, dacă am putea distruge structurile inutile omului, oare nu am renaște ca ființe libere și drept-gânditoare?

   Pentru mine, dar și pentru tine, ca și pentru alții, am descoperit procesul de dez-învățare, nu ca pe o pseudo-psihoterapie dedicata ștergerii sentimentelor vinovate, ci ca un proces activ de redobândire a capacităților native de mișcare liberă a ființei în spațiul-timpul universului său. Este un proces prin care accidentatul care a trăit de zeci de ani în scaunul cu rotile și care în fiecare zi a mai pierdut un pic din capacitatea mișcării,  poate redobândi abilitatea de altădată  se poate ridica și poate merge liber, asa cum l-a făcut creația.

    Mai întâi să ne privim în oglindă. Așa cum am spus, suntem rezultatul unei serii de limitări și nu a unei serii de libertăți. uneori, ceea ce considerăm o libertate este în fapt o limitare (așa cum libertatea de a alege în mod "democratic" limitează în fapt accesul la conducere)  Fiecare noțiune învățată ne-a arătat în fapt până unde ne putem întinde,  cât avem dreptul.  Ne târâm în scaunul cu rotile mental de colo colo, în timp ce toți medicii repeta ca suntem infirmi, ca asa ne-am născut și nu se poate face nimic.

 Învățarea asta e cumplită. Învățarea se face în ani. Dez-învățarea, e și mai grea. E ca și cum ai smulge din carne un spin intrat în copilărie, peste care pielea a crescut și a acoperit rana. Doare, de aia unii prefera sa rămână învățați. E mai comod. Degeaba le arăți cu argumente ca nu au dreptate, or să te scuipe, fire-a-i  dracu de ateu satanist, drogat, sectant, pervers etc. 
 Oamenii nu vor să dez-învețe. Ei cred ca ceea ce știu deja, ceea ce au învățat  le dă o stare de siguranță.  Sunt atașați de noțiunea pe care o cunosc; orice altceva poate ascunde pericole pentru care poate ca nu sunt pregătiți. S-au învățat asa, cu situația pe care au moștenit-o. În timp, dezvoltă o stare afectiva fata de toceala neurala, se obișnuiește așa și nici nu concepe altfel. Orice altceva este periculos, străin, pervers. Ca bătrânii care încă mai sting televizorul scoțându-l din priză în loc să utilizeze telecomanda.

  Dez-învățarea nu vine singură. E nevoie de dez-profesori. De oameni antrenați, care înțeleg situația în care se află persoana învățată.  Ei știu cum să scoată spinul astfel încât să doară mai putin. Ei  știu, dar nu o fac, pentru ca nimeni nu plătește dez-profesorii ca să dez-învețe. Dez-profesorii nu sunt ceruți pe piața muncii. Nu e ca psihoterapia sau ca meditațiile la matematică. Nimeni nu îi vrea. Încă nu am auzit pe nimeni sa își ducă copilul la cercul de dez-învățat. 

  Dez-învățarea este periculoasă, poate duce la pierderi personale, la pierderea partenerului, la pierderea locului pe scaunul din biserică, la pierderea jobului sau a modului de viată. Consecințele sunt greu de prevăzut și depind de gradul de dez-învățare. Cu cât dez-înveți mai mult cu atât pierzi mai mult din ceea ce ai fost înainte, când erai învățat. Dez-învățații nu fac doi bani în lumea învățaților. 
  Nu recomand nimănui sa înceapă un proces de dez-învățare fără să fie conștient de eventualele consecințe. 
  Una din consecințe este aceea că dez-învățatul nu mai știe să citească alfabetul semenilor, și astfel nu mai poate percepe iluzia realității,  informația și dez-informația. Devine imun la manipulare, programare și la iluzie, devine stăpân al percepției, nimeni nu îi mai poate induce imagini. Cu un gest ferm, dez-învățatul stinge inutilul -de acum- televizor trăgându-i cablul din priză pentru totdeauna. 

Mary J și Sally D

  am doua gagici: Mary J și Sally D. Le cheamă asa pentru că nu sunt din Romania ci de pe alte continente (respectiv Asia și America de Sud). aseară am făcut orgie tustrei. Dimineața, la trezire, eram singur, deși parfumul lor se mai simțea încă în casa. nu știu de ce, dar mi-a venit un chef nebun să scriu, dar în zadar am căutat creion și hârtie (după asta iți dai seama dacă ești intelectual sau nu, dacă ai creion și hârtie la îndemână), că nu am găsit nici măcar un ziar vechi, asa ca am luat o scobitoare și, înmuind-o în ketchup, am scrijelit pe peretele bucătăriei povestea care urmează.

   Nimeni nu știa de ce, dar satul O are o problemă: în O soarele nu răsare niciodată. Și nici nu apune. Și nici nu strălucește. De fapt, în O, soarele nu face nimic. Nu există. Copiii, atunci când învață să vorbească, nu învață și cuvântul soare, obiect pe care nimeni din O nu este în stare să îl arate pe cer pentru că pur și simplu nu se vede niciodată. Nu se știe de ce, meteorologia, clima, relieful, altitudinea și chiar vegetația generează condiții optime pentru menținerea unei ceți mai groasă decât orice ceață cunoscută. Unii au presupus că adânc în pădure ar exista o cascadă pe un mic râu, care ar genera în cădere mici picături de apă care rămân captive în atmosfera regiunii, din cauza depresiunii ușoare a terenului în care este așezat O. Alții au spus că pădurile deosebit de bătrâne și deosebit de nepătrunse, ar împiedica vântul să bată și să primenească aerul din depresiune. În plus, însăși brazii bătrâni ar genera o umiditate permanentă care, condensată de răcoarea montană, s-ar transforma într-o ceață densă și întunecată.  

  Se pare că pe locuitorii din O nu îi deranjează acest fapt. Pentru ei, soarele este un lux pe care nu îl cunosc, și deci nu le lipsește. Ei nu pun rufele la uscat afară, nu deschid ferestrele să intre soarele și nici nu dețin ochelari de soare. În schimb, au dezvoltat mecanisme de apărare împotriva umidității pe care alții nu le cunosc. Au haine speciale, care nu lasă umiditatea să pătrundă la piele, ochii lor deschiși la culoare disting bine culorile în atmosfera cenușie, au inventat metode de construcție a caselor rezistente la umiditate și multe alte lucruri care îi ajută în viață. Nu se plâng de situația lor și nici nu pretind că soarta a fost nedarnică. Nu își doresc să se mute în alte locuri. Unii dintre ei au fost nevoiți să plece din O (în urma căsătoriei sau a altor evenimente) dar au revenit după un timp, acuzând diverse boli de plămâni și piele, pentru care  medicii nu au găsit explicații. Bineînțeles că după un timp de la revenirea în O problemele de sănătate au dispărut. Locuitorii din o nu înțeleg cum pot alții să trăiască sub dogoarea soarelui și mulțumesc cerului că i-a binecuvântat cu umbră naturală permanentă și cu o umiditate sănătoasă în aer.

   Uneori, școala din O trimite copiii în excursii în localitățile din jur. Pe seară, copiii se întorc, buimăciți de lumina orbitoare pe care au îndurat-o, au ochii iritați și clipesc des, pe piele le apar roșeli bizare. Mamele lor îi bagă repede în casă și îi oblojesc cu ceaiuri din plante, mormăind nemulțumite cum că nu îi mai lasă niciodată. 

   În satul O nu plouă niciodată. Probabil că norii nu se pot acumula deasupra unei regiuni deja saturate în apă. Cu toate că nu plouă, ceața nu contenește să cadă pe pământ, îmbibând totul și toate. Solul mustește de apă până în adâncime. Plantele, lemnul, pietrele chiar, sunt pline de apă ca niște bureți.  Casele sunt făcute din lemn tratat special. Varul obișnuit nu se poate folosi pentru că ține umezeala. În schimb, așa cum au constatat locuitorii din O de acum câteva zeci de generații, există în pădure, într-un loc numit apăverde, o argilă albicioasă, care, uscată pe cuptor, măcinată și apoi cernută, poate servi drept un var (cu tentă cenușie) ce nu absoarbe apa din aer. Așa că toate casele au pereții un pic cenușii, atât pe dinafară cât și înlăuntru.  Cu acoperișurile e un pic mai dificil. locuitorii din O le mânjesc anual cu un fel de reziduu unsuros de la sonde, un fel de noroi care nu lasă apa să pătrundă printre șindrile. 

   Locuitorii din O sunt harnici. Bărbații taie păduri sau muncesc la mine. Femeile au grijă de gospodării, copii și animale. Trebuie să muncești din greu în O.

   M se născuse în O și trăise toată viața în O. era miner din tată în fiu. În curtea sa încă mai zăceau niște vechi unelte de minerit care fuseseră ale lui străbunică-său. În copilărie, M obișnuia să meargă cu bunicul și tatăl său la minele la care aceștia lucrau, mai ales în zilele de sărbătoare când activitatea era oprită. Ai lui îl conduceau prin galeriile întunecate, în expediții pseudo-speologice, explicându-i funcționalitatea unei mine. Astfel de vizite au încuibat în inima lui M o atracție bizară pentru galeriile acelea. Acum, M cunoaște toate minele și toate galeriile pe de rost. știe, cu ochii închiși, în ce loc din ce galerie se află, în orice moment. Atunci când tovarășii săi s-au rătăcit în niște galerii foarte vechi, M, fără hartă, i-a descoperit în întuneric și i-a condus afară. M este un erou al satului O. Primarul i-a mulțumit în public și chiar un domn de la centru i-a trimis o scrisoare foarte frumoasă. M își aduce aminte cum vechile mine aveau structură de rezistență din bușteni de lemn, cum acești bușteni, cu cât erau mai aproape de aerul exterior, erau mai putrezi și mai plini de apă. 

   Astăzi, M merge prin pădure, pe vechea cărare, către o mină abandonată de pe vremea lui bunică-său. M nu a mai călcat în  mina amintită de cel puțin 20 de ani. M nu știe ce de ce merge pe cărare spre mina veche, nu știe de ce azi și nu știe ce va face odată ajuns acolo. E adevărat că, fiind sâmbătă, M a băut un pahar la cârciumă, ca în fiecare sâmbătă. Dar asta nu justifică drumul prin pădurea întunecată, pe vechea cărate umedă și necălcată de mult timp. M nu poate să își explice de ce, dar simte imboldul să meargă. e un instinct, același instinct care îl ajută să știe unde este atunci când tovarășii săi privesc la lumina lămpașelor hărțile galeriilor subterane. este același instinct care îi spune dacă să o ia la dreapta sau la stânga atunci când galeriile îi oferă șansa unei decizii. M simte că acolo, la vechea mină, abandonată, epuizată, uitată, există ceva ce l-ar putea interesa. Nu știe ce, așa că merge, călcând cu grijă pe cărarea acoperită cu frunze putrede. Cărarea nu mai fost călcată de mult timp. Crengi putrede au căzut și au căpătat ciuperci și mușchi. Chiar trunchiuri întregi au căzut, au putrezit și s-au dezintegrat, lăsând în loc o materie fibroasă și mustind de apă. Pădurea a mai crescut, își spune M, e diferită. Mina e la locul ei, multă vegetație este crescută pe locul de la intrare, acolo unde se încărcau pe vremuri carele cu minereu. Printre șinele ruginite au crescut copaci. Vechile trunchiuri folosite pentru întărirea porților minei au dispărut, doar marile balamale atârnă pe o parte. Pe jos, M zărește sub frunze vechea placă din fontă cu numărul minei. M o ridică, o șterge și citește cu glas tare: o sută șaptesprezece. Își aduce aminte  de bunică-său, care a lucrat aici și pentru o clipă i se pare că îl și aude, cum îi explică cu vocea sa tabagică pe unde intră vagonetele, pe unde iese minereul, cum minerii sparg roca pentru a ajunge la filoanele de minereu, cum trebuie să arate un târnăcop bun. M își scoate lanterna din buzunar (o are mereu la el, de când au rămas unii pe întuneric în galerie) și pășește cu hotărâre în mină. Zidurile sunt umede și tăcute, un fel de mușchi sau mucegai a crescut pe piatră, totul arată altfel decât știa M. chiar și pașii sunau diferit, nu se auzea ecoul obișnuit. 
  M socotește în minte trebuie că am mers vreo mie de metri și am coborât o sută. Deodată, M încremenește, pentru că ceea ce vede, ceea ce simte și ceea ce aude nu face parte din lumea subpământeană a minelor.

   Aici mi s-a terminat checiupul și chiar și scobitorile mi s-au rupt toate.  În plus, mi s-a făcut dor de una din gagici, vă las pe voi să ghiciți de care.