Nu am feisbuc.
Nu am feisbuc, dar totuși exist. E adevarat, exist la un nivel primitiv, ca un mormoloc fără picioare (in cazul meu fără ochi), într-o baltă mâloasă care nu te lasă să vezi mai departe de câțiva milimetri. Dar totuși exist. Îmi este foarte greu să exist, dar totuși ma încăpățânez să o fac. Existența fără feisbuc este ternă. Sunt ultimul călugăr într-o mănăstire ruinată, în jurul căreia s-au construit autostrăzi, malluri si vile. Acoperișul de țiglă veche lasă ploaia să treacă, ușile din lemn masiv au putrezit și s-au lăsat, tencuiala a căzut relevând cărămizi vechi, modelate cu mana și coapte la un foc zdravăn de lemne, pe vremea când păduri întunecoase înconjurau locul ce va sa găzduiască mănăstirea mea. Astăzi sunt singurul locuitor al ei. Feisbuc e înafară, tot mai insistent sa câștige centimetri de pământ, să se apropie lent de ziduri și să le transforme în material refolosibil pentru cine o vrea.
Sunt singur aici. Dimineața, nu văd poze cu oameni pe care nu i-am cunoscut niciodată, nu știu cine este prieten cu cine, sau ce ii place lui cutare... Viata mea este searbădă, lipsita de acest deliciu al secolului.
